Viata secreta a unei rochite... (2011)

Din momentul in  care am realizat ce sunt, am inceput sa observ cu mare atentie ce se intampla in jurul meu. Am inceput sa fiu atenta la doamnele si domnisoarele care intrau in magazin. Domnisoarele erau extrem de agitate cand ne probau. Nu prea vorbeau despre mirii lor, doar cand se intrebau cat de mult le vor placea in momentul in care le vor vedea imbracate in rochia de mireasa. (De fapt, ca sa fiu sincera mi-a luat destul de mult timp pana sa imi dau seama ca barbatii exista; au trecut luni bune pana am vazut unul). Anturajul care le insotea scotea diferite zgomote de admiratie. Din cand in cand aplaudau, ca si cum ar fi participat la un spectacol. Viitoarele mirese erau extrem de capricioase, numindu-ne frecvent “rochia mea” pentru ca, in scurt timp sa-si indrepte atentia spre o alta rochie.
Mireasa mea a venit singura in magazin, lucru destul de neobisnuit. A respectat ora de programare,  si a adus cu ea pantofii potriviti pentru probat. Toate rochile din magazin am devenit brusc foarte atente. De cate ori intra in magazin o viitoare mireasa toate rochile deveneau  agitate. Niciuna dintre noi nu era monstra -rochie doar pentru probat ce nu va fi purtata niciodata la o nunta adevarata. Ei bine, poate unele eram monstre, retururi, comenzi anulate, dar nu ne doream sa stim aceste lucruri. Noi eram acele rochii care daca eram probate si placute ajungeam la nunta, si nu inapoi in stativ in timp ce o copie a noastra facuta la cine stie ce fabrica participa la eveneiment.

Eu personal am facut parte din inventarul unui cunoscut designer care nu a stiut sa-si gestioneze afacerile, a dat faliment si m-a lasat pe mine si pe alte cateva sute de rochii intr-un depozit. Am fost cumparata la licitatie fara ca macar sa fiu scoasa din cutie. Viata in cutie este foarte plictistoare. Am fost foarte fericita cand am fost pusa pe umera si improspatata  de fierul de calcat cu aburi.

Cand a intrat in magazin nu credeam ca ma va alege pe mine. Domnisoarele nu ma placeau pentru ca nu eram acoperita de sclipici, nu aveam cristale sau margele.
Dar ea m-a scos de pe stativ imediat. Imi amintesc ca mi-am impus sa nu-mi fac iluzii prea mari. Multe dintre noi plecau la proba dar in scurt timp se intorceau la locul lor. Cabinele de proba nu aveau oglinzi, iar viitoarele mirese trebuiau sa vina in salon pentru a se putea vedea. A fost pentru prima data cand am simtit ca Antoinette, proprietara salonului   spune adevarul : “O, draga mea, rochia acesta a fost facuta pentru tine!” Nu ma potriveam chiar perfect simteam ca sunt un pic larga in talie, dar nu era mare lucru. Simteam ca ma potrivesc in toate celelate aspecte nu din punc de vedere fizic dar din punct de vedere emotional. Nu doresc sa par ca celalate rochii de mireasa care se cred  mult mai importante decat sunt. La urma urmei nu ai nevoie de o rochie de mireasa ca sa te casatoresti. Nimeni nu se opune oficializarii unei casatorii doar pentru ca mirele si mireasa nu sunt imbracati adecvat. Cateodata aveam senzatia ca unele dintre domnisoare se concentrau atat de mult asupra rochiei pentru ca nu doreau sa se gandeasca la casatorie. Simteam nevoia sa le transmit ca rochia de mireasa este doar o parte din drumul spre casatorie.

Dar mireasa mea stia acest lucru.
“Din nefericire croitoreasa se intoarce de abia marti”. a informat-o proprietara salonului. “Nu este nici o problema, orice modificari le va face viitoarea mea soacra. Mi-a spus ca ii va face placere”.
Mi-am dat seama ca Antoinette se indoia teribil ca exista cineva careia sa ii faca placere sa modifice o rochie (ceea ce este destul de ciudat si am uitat sa mentionez este ca pe Antoinette o chema Antoinette doar cand erau cliente in salon, in restul timpului o chema Kelly).
 Cand am fost probata din nou mireasa mea era era urcata pe un scaunel si radea. Radea si doamna care ma intepa cu bolduri. Cand toate boldurile au fost la locul lor. am fost dezbracata cu mare grija si asezata pe un pat.
Am fost un pic ingrijorata - am vazut rochii intoarse la magazin din cauza unor modificari groaznic facute si nu era o priveliste prea placuta. Dar doamna aceasta stia ce face. Mi-a desfacut cusaturile atat de usor incat nici nu am simtit. Si cand m-a dus la masina de cusut totul a decurs foarte bine, nu a fost nevoie sa refaca nici macar o cusatura. Hannah s-a imbracat singura, cu toate ca doamna mai in varsta s-a grabit sa o ajute. “Mimi iti multumesc mult!” Inainte ca Mimi sa raspunda, o alta doamna a intrat, in graba, aproape rasturnand masuta de cafea in timp ce bareta de la poseta s-a agatat in manerul usii. Zbatandu-se sa se elibereze vorbea intr-una: “Am intarziat, am intarziat. Nu stiu unde sunt pantofii pe care vroiai sa ii port. Ti-am spuns ca unul din chelnerii de la masa de aseara pleaca in India. Sa plec si eu in India, nu impreauna cu chelnerul chiar daca era destul de dragut, tu ce crezi?” Mimi a preluat controlul” “Rachel draga pantofii tai sunt aici impreauna cu rochia, ai uitat?”
Sunt o multime de lucruri pe care mi le amintesc dar nu vreau sa va plictisesc cu toate amanuntele cum ar fi faptul ca Rachel a reusit sa scape de doua ori buchetul din mana si sa se impiedice de el in drum spre altar, cum Hannah si Teddy s-au tinut de mana in timpul ceremoniei, cati oameni au plans (fara a socoti si copii), ce culori au avut decoratiunile si cine a a baut prea multa sampanie la petrecre (Rachel).
Vreau totusi sa va spun un singur lucru. Majoritatea oamenilor cred ca mireasa este cea mai importanta (si acest lucru este si din cauza ca ea poarta cele mai frumoase haine), dar cand am fost acolo, in fata preotului, eu nu am simtit decat ca mirele este cel mai important. Sentimenul de dragoste care izvora din mine nu-l voi uita niciodata. Nu stiu daca eu simteam acest lucru sau eu doar simteam ce simtea Hannah. Dar un lucru este sigur: nu il voi uita niciodata. Sper din tot sufletul sa-l simtiti si voi intr-o zi. Eu nu pot decat sa sper ca una dintre voi ma va purta pe mine in acea zi.

Rochie anii '60

Nu era o zi asemanatoare celor din reclamele la Kodak, in care lumina difuza a soarelui face ca buchetele de trandafiri sa straluceasca; era o zi foarte luminoasa, iar eu imi amintesc cavalerul de onoare ce pasea incet spre altar in timp ce razele soarelui oglindite in ceasul sau de buzunar ma orbeau. Si chiar daca lumina ar fi fost cea potrivita, lipseau buchetele de trandafiri....

Mireasa mea si-a dorit margarete, si margarete a primit. Strangea foarte strans buchetul la piept, iar in momentul in care a spus “DA”, a slabit stransoarea iar buchetul era gata-gata sa cada. Daca va intrebati cum am sesizat aceste lucruri, ei bine, cand stii ca nu vei fi purtata decat o zi din viata ta, esti extrem de atenta la tot ce se intampla in jurul tau.

Chiar daca esti foarte foarte norocoasa, si esti pastrata bine si te potrivesti cu fata, nepoata sau cu oricare ruda a miresei, cred ca exista un buton de “reset”. Chiar si cea mai in varsta rochie, trecuta din generatie in generatie, traieste fiecare nunta ca si cum ar fi fost creata pentru acel moment. Momentul de nou pe care il simte fiecare mireasa se transpune in rochie si acest lucru face ca nuntile trecute sa  se transforme in amintiri vagi, indepartate.